În această dimineaţă am avut un accident. Mic, relax. M-a rănit o maşină. Dar să vă spun ce complot al Universului am trăit. La ora 6 a sunat alarma de la telefon, dar eram într-o discuţie cu Marian, un prieten căruia îi murise calul şi se gândea că mai bine şi-ar lua un inorog, că nu mai voia să ştie de cai. Eu îi tot spuneam ca e tot cal „decât” că are corn, că trebuie să fie scump şi că nu găseşte oricum. El zicea că se găseşte, că văzuse el un anunţ pentru adopţie pe facebook. Bine, mă. Şi era măcar alb? Alb era! Oare putem să-l aducem cu duba? În fine, cum discutam noi aşa cum să facem să adoptăm inorogul, se bagă şi Codet în vorbă. Aş fi putut să-l ignor, că-mi iese bine, dar zicea ceva interesant: E şapte douăşciiiiiiinci!!! Întârzieeeeeeem!!! Băi, cum se pricepe ăsta să-mi strice planurile! Dar cam avea dreptate, de ce să zic… L-am lăsat pe Marian vorbind singur.

Am smuls copilul din pat, l-am hrănit, l-am împachetat, dă-i viteză şi am ajuns la şcoală cu destul timp înainte să se sune. Chiar mă felicitam că n-am întârziat decât la prima oră şi, cum scoteam eu mulţumită cheia din contact, nuş’ cum draq am făcut şi am scăpat-o între scaune. Adică între scaun şi chestia aia, mobila aia dintre scaune, de unde să ştiu cum îi zice? Aia. Acolo. Am trimis mâna stângă să caute cheia. Stânga! Luasem şi ghiozdanul pe umărul stâng. Mâna a găsit cheia, dar eu nu mi-am mai găsit mâna. `Tu-i inorogu` mă-sii, că-mi rămăsese mâna înţepenită acolo şi cu ditamai ghiozdanul atârnat ghiulea de umăr! Vă imaginaţi cum stăteam? Mâna stângă, nu dreapta. Întoarsă, strâmbă şi imobilizată. Vă jur, îmi venea să plâng de durere, să ocărăsc, să blestem, să ţiiiiip! Aveam hohotele de plâns în gât, mă, în gât, vi s-a întâmplat? Nu puteam să jelesc nici un pic că speriam copchilul. Scheunam şi eu Au! Au! Hîîh! Ahhh! Dar încetişor. Când îti vine să râzi sau să plângi şi nu poţi face asta e cel mai rău! E groaznic. Vin lacrimile, dar restul se opreşte ca o lavă încinsă şi sub presiune undeva la interior. Şi te zvârcoleşti şi scoţi sunete dubioase. Ei, aşa eram eu. La un moment dat, fiica-mea a devenit suspicioasă. Da’ ce faci acolo, mami? Da’ de ce nu coborâm? Hai, că întârziem! Ce să zic, până atunci miorlăise că nu mai vrea la şcoală si fix în momentul ăla o apucase conştiinţa de moţ. Nu ştiu cât am stat aşa, simt că 2 zile şi 23 de ore, dar nu ştiu sigur. Mă gândeam să-l sun pe Codet că are biroul lângă şcoală şi ar fi ajuns repede. Dar voi nu ştiţi cum face Codet când îl sun să mă scoată din rahat, că îl şi sun des, n-am ce face, mie mi se întâmplă multe chestii, aşa sunt eu, nu e vina mea! Dar el nu înţelege şi începe cu „hai, băi Mioara, ce draq, mă?!”, apoi ţipă la mine şi îmi dă soluţii pe care evident că le ştiu şi că le gândisem, dar nu se pot aplica. Se enervează, se oţărăşte, vine bufnind şi trăznind şi nu mai vorbeşte cu mine o zi. Şi cum era el să le spună celor de la birou: Ştiţi, eu trebuie să plec puţin că nevastă-mea şi-a înţepenit mâna între scaunele din maşină. Păi cum suna asta? Dar soluţia Codet era excelentă, pentru ca el ar fi putut sa vină cu nişte Fairy, parcă şi simţeam lichidul alunecos cum se duce el abil pe mână mea şi o face să alunece înapoi la posesor. Detergentul acela de vase de pe chiuveta de la birou era cel mai frumos vis al meu. Dar, nu. Atâtea înjurături şi umilinţă ce ar fi venit odată cu ăsta, peste umilinţa deja instalată, nu. Atunci m-am gândit să-l sun pe Marian, fire-ar el al draqu cu calul lui şi cu inorogul mă-sii, că numa’ din cauza lui eram în situaţia aia! Da’ cum era să-l sun: băi, să-mi bag beep în inorogu’ ăla al tău, cumpără nişte vaselină şi vino la şcoala număru` .. că mă găseşti în faţă, îţi explic eu. Şi să nu dea draq să uiţi cumva de vaselină! Şi să nu-i zici lu’ Codet! Cum era? Nu e vorba, că ar fi venit, cam ştie şi el ce pot, dar….ar fi fost penibil de penibil, vă daţi seama. Ar fi avut ăsta ce povesti până la pensie.

Eram disperată, oamenii treceau pe lângă maşină, da’ mi-a fost ruşine să le spun. Stăteam aşa. La un moment dat, copila n-a mai rezistat, şi-a scos centura, că ea coboară. Stai, mamă, acolo, că rezolv imediat, nu întârziem. Nu, că ea coboară. Măăăi, m-a luat o fricăăă!! Cum îi ziceam eu că nu pot să-i dau ghiozdanu’? Am zis „asta e!” şi… Şi ce credeţi că am făcut? V-aş lăsa aşa, în coadă de peşte, că …mna! deja am zis destule. Bine, zic. M-am pus pe scuipat, na! Uite aşa am făcut. Mi-am umezit mâna cu surse proprii, sincer, aş fi făcut şi pipi pe ea dacă aveam o poziţie bună, atât de disperată eram. Am scos-o până la urmă, cu vaiete şi lacrimi, că deja nu mai conta. Chiar dacă se speria copilul, ştiam că scot mâna chiar dacă însemna să o rup! O rupeam, duceam copila în clasă şi dup-aia găseam eu un mecanic să o recupereze dintre scaune şi un doctor să o coasă. Că, la urma urmei, nu era dreapta, era stânga. Dar a ieşit.

Mă doare rău, cred că am un ţesut strivit, ceva e cu ea, scriu mai mult cu dreapta la calculator, aşa că apreciaţi-mi diacriticele!

Mama lui de inorog!!!!

O zi liniştită! Love

Btw, mai sus sunt povestite fapte 100% reale, nu e fantezie. Aş fi vrut eu să fie.

13.01.2016