Eu sunt sora cea mică. Diferența dintre noi este de cam 7 ani. Când eram mici, o muşcam pe sor’mea. Eu şi în ziua de azi susțin că de drag făceam asta, dar mama nu m-a crezut şi m-a lecuit cu nişte ardei iute pe buze. Ştiți cum e? Ați pățit sau e idee originală de-a maică-mii? Îmi amintesc şi acum că stăteam cu gura la chiuvetă să-mi răcoresc usturimea. Apoi am avut o altă perioadă în care o înjuram. Tot pe sor’mea, da’ nu era vina mea. Nici a ei. Ea era obligată să mă ia cu ea peste tot, tragic era când trebuia să meargă şi ea cu un gagiu la film. „Nu pleci fără Mioara!” Maaamă, pica cerul pe asta. Eu mă bucuram şi dădeam din coadă ca un cățeluş flămând cu ochii la os. Cred că-i eram aşa dragă în momentele alea de m-ar fi făcut pierdută pe bulevard, da’ s-a abținut doar pentru că îi era frică de părinți. Cum ziceam, era obligată să mă ia bagaj peste tot, aşa că eram un fel de mascotă pentru toata gaşca ei de adolescenți. Şi ce face omul cu mascota? O învață să înjure. Zice mama că atunci când auzea hohote isterice de râs din fața blocului era sigură că vin acasă cu o înjurătură nouă. Mă învățau câte-o prostie şi marea distracție era că nu-l ziceam bine pe r din „dracului” sau pe z din……cazma.

Dar sor’mea era zeița mea. Păi cum altfel? În primul rând că era mai mare şi am învățat de la ea lucruri foarte interesante. De exemplu, bungee-jumping în vremea comunistă, cum să mă urc pe şifonier şi să mă arunc de acolo în cap în pat. Sau cum să arunc cu precizie maximă compasul în şifonierul din pal melaminat lucios astfel încât să se înfigă sigur şi să nu cadă cumva pe jos, aveam adevărate campionate. Sportive. Păi era tot un darts. M-a învățat şi bazele electronicii şi telecomunicațiilor, arătându-mi cum să fac tv-ul să funcționeze, lovindu-l precis cu ciocanul când pe stânga, când pe dreapta. Nu, chiar am învățat multe. Ea mi-a dezvoltat şi partea artistică, învățându-mă cum să desenez pe perete cu cotorul de măr. Era foarte inventivă si pricepută.

Sor’mea se îmbrăca cu cele mai interesante chestii posibile, pentru mine era Coco Chanel din Brăila. Mie nu-mi veneau. Şi când să-mi vină şi mie, nu se mai purtau. Pentru o singură piesă vestimentară am invidiat-o sincer. Măi, i-a făcut tata o geacă de piele neagră, maaamă, urgieee! Geaca aia din piele era superlativul în materie de feişăn pentru mine. Din aia cu fermoar ascuns, capse, mâneci bufante. Cât de cât. Era cevaaa…Doamne, cât am aşteptat să cresc pentru geaca aia! Pentru geaca aia am vrut eu să fiu mare. Şi când mi-a venit rânduuul, Doamne, când mi-a venit şi mie rândul s-oooo poooort, nici ix şasele din ziua de azi nu mi-a dat aşa senzație de împlinire supremă. Ceva mai tare decât geaca aia, care să confirme tuturor cât de gagică mişto sunt eu nu mai exista! Eram la liceu când mi-a venit rândul. Se plictisise sor’mea de ea, suspectez că nici nu mai era în trend, ea îşi meşterise una şi mai tare dintr-o geacă de-a lui taică-miu, maro, tot piele, avea nişte idei!! Dar pentru mine nu conta. În sfârşit era a mea.

M-am dus mândră la liceu cu bestiala geacă pe mine, cu o moacă indiferentă, aşa de „ce, geaca asta?! Un ştift, n-aveam ce să pun pe mine azi”. Da’ în afară de geaca asta, un tricou cu italia şi boncancii ăia meseriaşi de v-am zis că mi i-a cumpărat mama, altceva să pun pe mine mai de soi nu aveam. Am zis că merg la sigur cu geaca aia. Dar nici ochii verzi nu-i aveam, nici picioarele nu erau mai lungi, eram la fel de mică şi tuciurie, cu ochii ăştia maro-negri si cu o matură de păr care se voia creț, dar arăta ca un cuib explodat de pescăruş. Aşa că n-am făcut nicio senzație. Nici băiatul ăla care-mi plăcea mie tare nu m-a observat, nicio colegă nu m-a întrebat care-i treaba cu geaca, nu m-a fluierat nici un golan pe stradă şi nici măcar o privire admirativ-invidioasă prin cartier n-am primit. Cel mai rău m-a durut de băiatul ăla de-mi plăcea. Nimic, niente, nada! Încă nu-mi vine să cred. Nu-mi explic. Pur şi simplu geaca aia e perfectă. La urma urmei a fost a soră-mii, despre ce vorbim?

27.09.2015