• Să facem fiecare o listă cu ce dorim să mai facem în viată. Uite, eu aş vrea să sar cu paraşuta!
• Eu aş vrea un Rolex! Şi să dorm măcar o noapte la Ritz!
• Eu vreau în Cuba!

Au urmat altele tot cam pe acolo. Mi-a venit şi mie rândul:

• Ăăăăăăă…

Atât. Foarte inteligent. Blank.

Băi, da’ eu chiar nu-mi doresc nimic?! Adică, mă rog, sunt chestii importante pe care mi le doresc, puţine, dar pe care nu le pot forţa şi mă aştept, ca de fiecare dată, să se aşeze natural sau le simt timing-ul. Cred că se numesc speranţe, nu dorinţe şi sunt chestii mult prea personale pentru a le da pe goarnă aici sau oriunde. Revenind la genul de dorinţe pe care le au prietenii mei, m-am scotocit pe interior să mă prind că totuşi aş vrea un Rolex sau tot un obiect din ăsta scump. Nicio celulă n-a vibrat. M-am interogat cu veioza îndreptată suspicios spre suflet: vrei cu paraşuta? Lemn. Vrei scuba diving sau cu aeroplanul, cu kite-ul…ceva…orice de genul ăsta…? Sufletul, mucles. Vrei în Cuba, Argentina şi în toate locurile pe care nu le-ai vizitat încă? Normal că vreau, nu în toate, dar şi astea vin natural, la timpul lor, nu mă fac să visez, să închid ochii seara cu gândul la Argentina, Cuba etc. Astea nu sunt dorinţe. Sunt obiective, planuri, zi-le cum vrei, eu nu le consider dorinţe.

Pentru mine, dorinţele trebuie să fie altfel, să visezi la ele, să-ţi fie şi puţin teamă, să îţi forţezi cumva limita, să te provoace în toate felurile, să necesite un efort mai mare decât cel financiar (aşa cum sunt, de exemplu, sporturile extreme la care, din păcate, eu nu vibrez). Deci ce mi-aş dori să fac? Subiectul m-a indispus mai tare decât cel de cu o seară înainte. Ăla, nu vă mai zic, a fost despre vârstă. Eu mai am câteva zile şi trec la patruj de ani. Patruj de ani, vă daţi seama? Păi la 20-25, îi consideram pe ăia de 40 cu un picior în groapă deja. Una peste alta, nu mai dezvolt, mă paşte o depresie, o criză, o nasolie, oricum. Acum consider ca de-abia de la 35-36 încolo începi să înţelegi cât de cât despre ce e viaţa şi treci de la nivelul gutuie la nivelul femeie sau bărbat, în funcţie de pachetul genetic sau de cum te simţi tu. Cu toate astea, ceea ce mă oftică este că mi-a trecut deja cel puţin jumătate din viaţă. A trecut frumos, dar nu mă pot resemna cu atât. Mai vreau mai mult de 40 peste ăştia 40 şi să pot face tot ceea ce fac acum cu aceeaşi forţă şi pasiune.

Tot drumul de la Bucureşti spre Constanţa m-am gândit ce draq e cu mine. Ce-mi doresc? N-am nicio nebunie? Dacă mor mâine-poimâine? N-am făcut şi eu o chestie. Noaptea, indispusă, am deschis facebook-ul şi mi-am văzut poza de profil. Era o poza care mie îmi spune ceva despre mine la un moment dat, ceva ce nu vreau să uit. Dar aseară m-a enervat moaca mea şi am căutat altă poză. Am găsit o poză cu un trandafir negru şi am schimbat-o. Băăăi, ce tută sunt!! Păi asta era!!! Trandafirul negru natural chiar există şi creşte într-o singură zonă din lume, în Turcia, în oraşul Halfeti. Este, de fapt, roşu foarte închis, iar, pe măsură ce floarea se maturizează, petalele devin negre. Este un trandafir pe cale de dispariţie şi, evident, acum este protejat. Vă explic. Trandafirul acesta creştea în vechiul oraş Halfeti, însă acest oraş a fost acoperit de apele râului Eufrat prin 1990 şi oraşul a fost mutat. Nemaifiind aceleaşi condiţii de sol, trandafirii nu au mai făcut florile negre, chiar dacă noul oraş se află în aceeaşi zonă. Oamenii au construit sere la limita vechiului oraş şi au continuat să crească acest tip de trandafir. Vă daţi seama ce privilegiu poţi avea în viaţa asta să mergi şi să vezi trandafirul negru salvat de la pieire? Dar nu asta e dorinţa mea cea mai mare. Ok, merg, îi văd, pup recunoscătoare nişte mâini de turci pe acolo, daaaar….cum ar fi să plantezi în acel sol alt trandafir? Îmmm? Ei, uite asta mă roade pe mine. Asta e nebunia mea. Dorinţa mea. Scuba-divingul şi paraşuta la un loc. O dorinţă care mă provoacă, o dorintă pe care mi-aş îndeplini-o extrem de greu, dar care e cu atât mai valoroasă. Aş duce 2-3 trandafiri englezeşti, 2-3 trandafiri nemţeşti, 2-3 franţuzeşti şi aş sta tot 2-3 dar ani să le urmăresc evoluţia. Solul şi apa influenţează doar trandafirul acela sau pe toţi? Şi cât de mult? După cum ştiţi mulţi dintre voi, solul, apa, temperatura influenţează destul de mult nuanţa florii de trandafir şi chiar şi forma, comportamentul de creştere. Spirit of Freedom de la noi are formă globulară, dar în Thailanda floarea se deschide total. În funcţie de temperatură, culorile pot fi mai pale (temperaturi ridicate) sau mai intense. Cum ar arăta Lady of Shalott al lui David Austin în vechiul sol din Halfeti? Cuuuuum? Tzzzrrrrrrrr, auziţi cum vibrează celula mea?

O altă variantă era să merg cu motocicleta pe o singură roată. Nu pe cea din spate, pe cea din faţă. Doar că eu nu ştiu să merg cu motocicleta nici pe ambele roti. Nu prea-mi vine să mă apuc de asta, e plictisitor să înveţi pe 2 roţi când tu vrei doar pe una. Pe aia din faţă. Păi ce faci până atunci?

Cealaltă variantă era să fug cu circul. După ce mă angajau, în următorul oraş, de exemplu în Feteşti, aş fi eliberat animalele sălbatice. Mă visam ieşind triumfătoare, călare pe elefant (mai ceva ca Reese Witherspoon pe Rosie), cu tigrii, panterele, zebrele şi cămila după mine, toate fericite şi recunoscătoare. Le făceam dreptate, le eliberam. Ok, dar unde? După ce se răhăţeau toţi feteştenii pe ei de frică şi ajungeam, draqu, şi la ştiri, ce făceam cu ele? Vedeţi ştirea? “Şoc şi groază în această după-amiază pe străzile din Feteşti! O femeie de 40 de ani – că aşa scriu ăstia ştirile, dar voi aţi fi ştiut că eu sunt– angajată de 7 zile în cadrul Circului Globus, a eliberat în mod iresponsabil toate animalele sălbatice pe străzile oraşului Feteşti, punând în pericol vieţile locuitorilor. Autorităţile au declarat stare de urgenţă şi au sfătuit toţi cetăţenii să rămână în case. Feteştenii sunt îngroziţi şi spun că nu mai au curaj nici să scoată salamurile din frigidere de frica animalelor sălbatice care le-ar putea adulmeca. Primarul oraşului Feteşti, Fănel Fetescu, a declarat pentru redacţia noastră: “Rog cetăţenii să manifeste puţină înţelegere şi răbdare, să nu intre în panică. Vă asigur că toate autorităţile competente îşi fac datoria. Aşa este, trecem prin momente dificile, am avut ghinion că de această dată s-a întâmplat în micul nostru oraş, dar, de fapt, cetăţenii ar trebui să înţelegă că nu se petrece nimic neobişnuit. Aşa fac femeile la 40 de ani. Eliberează animalele sălbatice.”” 😛

😉

Aş rămâne la Halfeti totuşi. Nu?

Ps: voi ce vă doriţi?