Laleaua albă

Aveam impresia că Lalea a stat la noi cam 1 an. De fapt, verificând fotografiile, am descoperit că a stat 2 luni jumătate. Puteţi spune că sunt ramolită, aţi avea dreptate, dar gândiţi-vă şi la cât găinaţ curăţam eu zilnic, normal că alea 2-3 luni mi-au părut cât 10. Sclava Isaura eram, fraţilor. Dacă nu curăţam şi dezinfectam de 2 ori pe zi, mirosea la noi ca în coteţul găinilor. Consortul era turbat, nici nu mai deschidea uşa camerei ăleia!! Lalea era cazat în camera de oaspeţi, unde acoperisem totul cu cearşafuri, arăta ca în palatul de cleştar după 100 ani. Noaptea mergea ca găinile la culcare în baia aferentă. Boier! Ziua făceam exerciţii de zbor cu el prin casă. Ne distram, de ce să nu recunosc, dar şi cât kk am strâns atunci.

Într-o zi de ianuarie mi-a ieşit în drum. Pe atunci nu aveam asfalt şi era tot un glod cât vedeai cu ochii. Mai şi plouase! Lalea, alb ca neaua şi cu coada lui rotată, se plimba prin mijlocul drumului, relaxat, ca la mall. Mi s-a părut ciudat că nu a zburat când m-am apropiat cu maşina, aşa că am oprit. Am păşit graţioasă ca balerina prin noroi după el, ăsta, nicio treabă, Alzheimer tot, nici nu zbura, nici nu fugea, se plimba senin, doar că nu reuşeam să ajung la el. Fiică-mea scheuna din maşină: „Mami, ce are? De ce nu zboară? ia-l! Prinde-l!” Pfff! Galeria. Nu voiam să mă umplu de noroi, dar după el eram. La un moment dat s-au sesizat câinii din cartier că se întâmpla ceva şi odată îi văd pe amândoi alergând cu lătrături spre comoara mea. Maaamă, am uitat de tot noroiul, m-am băgat până la glezne şi am luat rotatul în braţe. Sara i-a dat numele Lalea.

Nu ştiu cum să vă zic, dacă aveaţi impresia că ştiu despre păsări, aflaţi că, de fapt, n-am habar. Aşa că am intrat şi eu pe net şi am căutat. Am găsit multe poze cu porumbei, parcă semănau, parcă nu semănau. Am zis că-mi trebuie un columbofil, aşa că am căutat şi găsit un grup pe facebook. Ce discutau oamenii ăia acolo, nu înţelegeam mai nimic. Adică porumbelul nu e numai porumbel, sunt pe rase, categorii, tratamente diferite. Am deschis fereastra de chat să trimit şi eu un mesaj administratorului paginii. Dar ce era să scriu? „Bună ziua! Am şi eu o păsărică şi nu ştiu ce să-i fac. Pot să vă trimit o poză cu ea?” Măăăi, nu mai râdeţi!! Ce era să-i zic?! Păi, pe bune, o dădeam în porno, clar. Aşa că am renunţat.

Am luat copilul şi rotatul şi ne-am dus la doctorul veterinar din Ovidiu. Omu’ e sătul de mine, ştiţi că-i duc fel de fel, dar ne-a primit. „Bună ziua, ce fel de porumbel e acesta?”. „Porumbel alb cu coada rotată”. Aha, mersi, dom’ doctor! „Şi ce are de nu zboară?”, „Nu ştiu, o fi lovit sau o fi el mai prost, l-o fi ţinut vreunul în pălărie, îi dăm tratament şi vedem.” I-a dat el acolo un tratament, l-a făcut bine, după cum s-a demonstrat. Dar până să-l facă bine, eu am mai verificat şi cu alt doctor din Bucureşti, ca să mă asigur că i-a dat ce trebuia. Îi dăduse. Când am plecat de la cabinet, am văzut pe o poartă un afiş: „Vindem seminţe de floarea soarelui, porumb..”. Am oprit. Când i-am zis femeii că vreau şi eu un pumn de grăunţe pentru un porumbel, ooooodată parcă a cuprins-o mila şi s-a uitat la mine ca la copilu’ somalez. Femeia vindea grăunţe la saci. Mi-a adus o pungă şi mi-a zis să o iau că ăştia mănâncă mult. Atât şi mi-a închis poarta.

Măi, una peste alta, am supravieţuit, am fost sanitar 2-3 luni, am reînvăţat Laleaua să zboare, m-am minunat zilnic cât de frumos era de parcă îl vedeam zilnic pentru prima dată, l-am pozat din toate unghiurile, l-am iubit, ne-am giugiulit (îi placeaaaaaa şi luuui….da’ şi mie!), umblam  prin casă cu el pe umăr ca piratu’ şi am rămas şi cu familia întreagă (nu mai aveam mult şi ajungeam mamă singură).

În ziua în care mă hotărâsem să-l duc la Pomacost, unde îi găsisem cazare, ne-am pupat, ne-am făcut poze şi am ieşit pe terasă să iau o tavă să-l pun în ea pe drum. Dragilor, când îşi luă Laleaua mea un avânt, zbură direct peste case, peste stâlpi, sus suuus în văzduh!!! Nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă îngrijorez, era aşa o amestecătură în sufletul meu. Cum îngrijoratul pentru alții e o chestie cu care mă ocup destul de frecvent, am tăiat-o la fugă pe stradă după el. Mă şi vedeam muşcând din câini să-mi lase porumbelul în pace (mda..ştiu, nu-i nevoie să-mi spuneți). Am mers câțiva metri şi apoi l-am AUZIT şi l-am şi văzut. Zbura sus de tot!! Îmi place să cred că m-a salutat sau măcar că era un chiuit de bucurie că zboară din nou! Dus a fost! Dus şi cu o părticică din mine. Nu ştiu cum arătam zâmbind larg în mijlocul drumului cu ochii la cer, dubioasă ca de obicei. Anyway, am fost foarte fericită! Spuneți-i în gând „Fly safe”.