13226911_994076023993858_7782663155953267972_n

Fly, fly, Butterfly!

„Cum s-o laşi în tabără?! Ce-i asta? Atunci du-te cu ea! Sau măcar să se ducă mă-ta cu ea!”, zise taică-miu, care m-a privat de toate taberele din copilăria mea.

„Cum s-o laşi în tabără? Doamne! Ni-cio-da-tă fă-ră mi-ne! Doamne!” zise, făcându-şi o cruce mare, o altă mămică.

„Nu o las pe a mea, nu stă fără mine, nici nu se descurcă! E prea mică. Poate la anul.”, o altă mămică.

 

Sub paravanul grijii faţă de copil se află, de fapt, propria nesiguranţă. Nu am văzut copil, în vremurile de acum, care să vină trist din tabără. Da, în vremea comunistă se întâmpla ca un copil să nu se adapteze condiţiilor din tabere, care atunci puteau fi mizerabile. Acum nu e cazul. Tabăra este, pe lângă recreere, un prilej nemaipomenit pentru dezvoltarea abilităţilor sociale ale copiilor, pentru dezvoltare personală şi înţelegerea resorturilor unor relaţii interumane. Acolo se formează sau se întăresc prietenii, acolo devin echipă, acolo pricep că sunt fiinţe umane autonome, care nu au nevoie de mami şi tati pentru a-şi îngriji corpul, pentru a se hrăni sau pentru a adormi. De asemenea, învaţă să-şi gestioneze singuri micile conflicte, în loc să fugă să plângă după fusta mamei. Exersează comportamentul social, adaptarea la grup, ceea ce mi se pare foarte important pentru un om.

Dacă eu aş fi de părere că fiica mea nu e în stare de ceva ce e firesc să facă la vârsta ei, atunci ea chiar nu va fi în stare nici acum şi nici mai târziu. Mi-e teamă să trag concluzii, e o părere bazată doar pe observaţie, dar am impresia că undeva în inconştientul mamei există chiar o satisfacţie în faptul că acel copil necesită în continuare ajutorul ei. Nu doarme fără mine, nu stă fără mine, nu mănâncă fără mine. Sună cunoscut?  Cumva,  altfel, încet-încet, s-ar instala sentimentul inutilităţii? Aşa suspectez. Sub paravanul acesta al grijii pentru copil pot fi de fapt nişte manifestări ale posesivităţii şi egoismului. Cine nu taie cordonul ombilical? Iubirea nu e nici posesivă, nici egoistă.

Faptul că NU merge într-o tabără cu alţi copii e spre binele copilului sau spre binele părinţilor? Vă zic sigur că e spre binele părinţilor. Să explic de ce: Sara e la a treia tabără. De fiecare dată când a plecat, am plâns in hohote. În hohote, cu muci şi din tot corpul. La prima plecare nici nu am putut să ajung la maşină să plâng înăuntru, m-a luat acolo, pe trotuar, în timp ce autocarul pleca. Penibil. Sigur se smiorcăiau si ceilalţi părinţi pentru că, la plecare, nu ne-am privit deloc şi nu ne-am salutat. Am tăiat-o toţi cu capetele în jos. În timpul acesta, copiii ţopăiau  în autocar, fericiţi că pleacă. Pentru cine a fost rău? Pentru copii? Nu. Evident că mi-e groază de fiecare plecare, mă doare capul, mă doare burta, mi se zburleşte pielea. Şi tot cam aşa sunt şi ceilalţi.

Apoi stai ca pe ghimpi până când ajunge la destinaţie. Şi se poate întâmpla ca în acest timp să discuţi cu fel de fel de oameni, care, din lipsa empatiei şi de dragul discuţiei, încep să povestească cazuri nenorocite pe care le-au văzut ei la ştiri, cu autocarele, drumurile şi „doamne, ce-a fost acolo”. În acel moment nu-ţi doreşti decât o sabie bine ascuţită cu care să îi retezi beregata. Hârşt! Scurt. Brusc. Ca-n filme. Linişte. Copilul meu va fi bine. Pe dinăuntru începe să-ţi tremure ficatul. Chiar aşa. Îl simţi. Frrrrrr! Frrrrrr! Aşa face. Probabil că ai şi o faţă lividă, de criminal, înţepeneşti ca să nu strici energiile bune, dar îţi juri că îi vei fu arde o bucată zdravănă în gură acelui privitor de ştiri de ora 17…odată…când e copilul bine, acasă, te concentrezi mai bine, fără să „disturbi” universul. Da, odată, într-o zi ca oricare alta, merită să-i zbori 2 dinţi. Acum, nu. Acum te forţezi să funcţionezi normal, să gândeşti pozitiv şi te ustură ochii privind ecranul telefonului. Aştepţi un semn mic de la micul tău minunat, care, în timp ce tu eşti pe cale să devii sociopat, criminal, el ce face? împarte nişte biscuiţi cu cel de lângă el, râd, povestesc, cântă. Pentru cine e rău? Vedeţi?

Apoi clinc! şi-ţi apare pe telefon mesajul ăla, cel mai frumos, cel mai dulce, îti umple sufletul de fericire: „Am ajuns. Pup.” Tu crezi că este eliberator, că vei fi om în următoarele zile, îl ierţi pe ştirist, te apuci de muncă în sfârşit, parcă ai bea şi nişte apă, de mâncare totuşi nu poate fi vorba. Dacă eşti începător, nu ştii de ce nu ţi-e foame, doar ai primit mesajul! Dacă eşti la a treia tabără, ştii că e doar un moment euforic şi înveţi să te bucuri de el ca de o mică primă victorie în marea bătălie. Ştii că trece, dar e bun.

Când ajungi seara acasă e cel mai rău. Atunci se prăbuşeşte iar universul,  nu-ţi găseşti locul. E prea linişte, nu e normal. Ai timp să faci ce vrei şi nu mai vrei să faci nimic. Nu-l mai suporţi nici pe nefericitul/a care a făcut combinaţia de ADN cu tine, combinaţia care a plecat în tabără acum. Bună combinaţie, reuşită, minunată, dar acum să ne vedem fiecare de durerea lui, da? E distrus şi celălalt, dar nu-l poţi ajuta cu nimic, asta e. Te uiţi la un film cu urechea ciulită la telefon şi adormi pe canapea cu o pungă de chips-uri în braţe, mizeriile alea pe care, când eşti om normal, nu ai pune gura. Ce face copilul în timpul acesta? Probabil o petrecere în pijamale. Pfff! Vedeţi?

Următoarele zile le petreci într-o transă. Când a fost plecată prima dată în tabără, noi umblam ca doi zombie prin aceeaşi zonă montană, ne opream doar să mâncăm. Doar prăjituri. Vă jur, prăjituri dimineată-prânz şi seara. Nicio disciplină, nicio cumpătare, dulce ca să stimuleze hormonii ăia buni. Transă. Calculam orele, zilele.  Stăteam în Bran şi am fost în Braşov la cinema într-o zi. La cinema trece timpul mai repede, vă recomand. În fine, începi să primeşti poze din tabără. Minunea ta nu e în toate pozele, derulezi repede ca să o găseşti. Dai zoom să o vezi măcar undeva prin fundal. Găseşti o poza în care pare tristă. Ţi se pune brusc o gheară în piept. Nu respiri, măreşti, studiezi, faci fel de fel de scenarii în cap. Dai next si găseşti o altă poză în care râde, şi alta în care face cu mâna, şi alta în care discută cu alt copil. Expiri. Unde e gheara? Ce prostieeeee! Pfff!

Vă zic, nu e uşor deloc să-ţi plece copilul într-o tabără, dar e firesc să meargă acolo. E bine pentru el. Dacă n-ar fi bine, n-ar mai vrea şi a doua oară, taberele probabil ar fi şi interzise. Dar mereu vor. Mai târziu va vrea să iasă în oraş cu prietenii. Apoi va vrea să meargă la facultate. Ce te faci dacă cea mai bună facultate pentru el, presupunând că ţi-o şi poţi permite, este în Londra? Sau Paris? Ce faci? Ce mai inventezi? Copiii pot fi influenţaţi de când sunt mici, îi poţi manipula, îi poţi şantaja emoţional (nu pot fără tine, stai acasă cu familia, aici mănânci mai bine, noi te iubim etc.), dar asta este spre binele lui sau spre binele tău? Până când? Nu vrei să aibă nişte aripi mari şi frumoase? Când bate din ele, să se audă departe, să strălucească, să fie drept, să aibă încredere în el?

Eu cred că aşa se începe, cu chestii mici: sigur că poţi merge în tabără, dacă îţi doreşti. Ia mobilul, ia ceasul cu GPS, să mănânci, să nu uiţi să faci pipi şi să te distrezi!

Te pupă mami!

 Şi frrrrr! Frrrrrr!

5 Comments

  • Roxana
    iunie 27, 2016 10:53 pm

    Uau! Am citit jumatate din povestea asta cu lacrimi in ochi! Uau!

  • Zoly
    iunie 27, 2016 11:54 pm

    adevarat … „lasa copii sa faca ce vor” …

    • verdecustaif
      iunie 28, 2016 11:06 am

      Nu chiar tot ce vor, ci ceea ce stii ca le prinde bine :) Asa, il lasi sa bage degetele in priza la 2 ani, ca asa vrea el :))) Deci, nu chiar tot ce vor.

      • Iulia
        iunie 30, 2016 11:28 pm

        sa faca….dar sa stim noi ce….cit s.o putea

  • Anca
    iulie 3, 2016 11:27 pm

    Si eu sunt la a treia vara in care i-am trimis la bunici … in alta tara si chiar asa m-am simtit, te apuca rasu – plansu :)

Leave a Reply