Cu cioara nevopsită

Ştiţi testele alea demente de pe facebook? Alea cu „Cine este alter ego-ul tău?”, „Cine îţi poate citi gândurile?”, „Cum vei arăta peste 50 de ani?”, „Cum ai arătat în urmă cu 100 de ani?”, „Care personaj din Tom si Jerry eşti?”. Vă jur, pe toate mi le fac. Aşa mă distrez eu pe fb, nah. Când nu joc Candy Crush. Mă amuză şi că ăştia „calculează parametri necesari”. Am preocupări elevate, după cum se poate observa. Până şi p-ăla „Cu cine te vei căsători?”, şi p-ăla îl fac. Ce? Nu se ştie, maaaah! Heheee…

Un singur test nu fac. Unul singur. Nu mă interesează pur şi simplu pentru că ştiu răspunsul şi orice alt răspuns nu m-ar amuza. Testul este „Ce animal ai fi” …mă rog, ceva de genul ăsta. Sau „Animalul tău spiritual”, o exprimare din asta mirobolantă. Păi eu ştiu sigur-sigur ce animal aş vrea să fiu dacă n-aş fi om. Eu aş vrea să fiu CIOARĂ. Uite aşa. Cioară. Copila mea a fost, pe rând, câine, pisică, fluture (vreun an) şi bufniţă a fost de astă-vară, de când i-a pictat Cătălin o bufniţă şi ea a ţinut-o în bufniţeala asta până ieri. Acum e jumătate bufniţă (nu poate renunţa chiar de tot) şi jumătate veveriţă. A găsit ieri ghinde în parc şi ne-a pus naiba să-i zicem că veveriţele mănâncă ghinde. Cum n-o lăsăm să le mănânce, vrea să ne convingă că e şi ea veveriţă şi, prin urmare, poate manca ghinde. Complicat. Era mai bine bufniţă, am făcut multă economie la curent electric începând de astă-vară pentru că stingea luminile peste tot prin casă, că ea era bufniţă şi vedea oricum. Eram aşa bucuroşi! Nu ştiu cum ne-om mai descurca de acum să ţinem ghindele departe de guriţa ei. În fine, să trecem, e o chestie de ADN probabil.

Cum ziceam, eu aş fi cioară. Păi să vă zic de cioară, că am aflat şi eu de la cineva prin cineva şi apoi am citit mai multe şi m-am convins că asta aş vrea să fiu. Sunt multe specii de ciori şi nu are rost să le enumăr pentru că oricum nu le reţineţi. Ori că e cioara de semănătură (alea negre pe care le vedeţi pe câmpuri şi peste tot), ori cioara griva (aţi văzut ce gri-uri superbe are?), ori cioara neagră corvus corone (cu reflexe albastre purpurii in penaj) ori stăncuţa…sau altele, nu contează, pot fi oricare. Ciorile sunt cele mai inteligente păsări din lume, iar treaba asta mi-ar fi de folos, nu? Ciorile sunt mai inteligente decât bufniţele şi păsările de pradă. În testele de inteligenţă efectuate pe câini, pisici, porci şi ciori, cele din urmă au ieşit învingătoare fără probleme. Într-un studiu s-a demonstrat că ciorile sunt la fel de inteligente ca cimpanzeii bonobo. Cu alte cuvinte, ciorile sunt cele mai inteligente făpturi de pe planetă după oameni, ocupând locul 2 la egalitate cu cimpanzeii şi delfinii! Ce ziceţi de treaba asta? Vă mai uitaţi urât la ele?

Aţi văzut videoclip-ul acela în care o cioară se dă pe derdeluş, pe acoperişul casei? Să-l căutaţi. Dar ştiţi cum se descurcă ciorile să spargă nucile? Aşază nucile întregi doar sub roţile maşinilor, dar nu orice maşini, ci maşini de mici dimensiuni, pentru că au priceput că dacă trece TIR-ul peste nucă, adio miez. Uite „atât” o duce capul. Apoi, ciorile sunt singurele vieţuitoare, cu excepţia omului şi a maimuţelor, care sunt capabile să se folosească de unelte în căutarea hranei.

Sunt păsări monogame. Păi aşa aş vrea şi eu. Monogamă. Sunt perfectă ca cioară, vă zic. Ciorile îşi aleg parteneri şi nu-şi găsesc altul decât dacă primul moare. Puii lor stau împreună cu familia până la 5 luni, dar pot rămâne şi mai mult pentru a ajuta la întreţinerea familiei. Ciorile au şi ele mame, taţi, surori, bunici, verişori. Habar n-aveaţi. Oare încing şi cumetrii? La ce gălăgie fac câteodată, precis! Ciorile sunt curajoase, îşi apără familiile de prădători. Nu se tem de om, dimpotrivă au învăţat să trăiască pe lângă el pentru că au înţeles că pot profita din aceasta convieţuire. Pot fi chiar prietenoase, cred ca aţi văzut multe filmuleţe.

O sa spuneţi: dă-le draq, sunt prea multe şi strică mult. Păi sunt multe pentru că sunt deştepte şi reuşesc să se adapteze, să supravieţuiască. Sunt PREA multe din cauza noastră, noi am creat un dezechilibru ecologic prin împuşcarea şi combaterea iraţională a uliilor porumbari, şoimilor călători şi dunăreni, acvilelor şi bufniţelor mari, singurii duşmani naturali capabili să rărească eficient numărul ciorilor.

Voi realizaţi ce deştepte sunt păsările astea? Coţofana este printre puţinele vieţuitoare care îşi recunoaşte imaginea din oglindă. Pot imita, vorbi, cânta.
Dacă vă zic o treabă de corb, hai, una şi gata. Uite, dau copy-paste dintr-un articol de pe descoperă.ro: „Corbii sunt singurele vieţuitoare, în afară de om, care aleg să se drogheze în căutarea expresă a stărilor euforice. Cercetătorii au fost şocaţi să descopere că inteligentele păsări practică pe scară largă myrmecomania (din grecescul „myrmex” – furnică şi „mania” – obsesie). Corbii se asează pe muşuroaiele de furnici cu aripile şi coada deschise. În prima fază, corbul lasă furnicile să-i invadeze penajul, zdrobind câteva printre pene. Odată acoperit de furnici furioase, corbul începe să execute un dans bizar, contorsionându-se, cu capul întotdeauna ridicat şi penele umflate. Ciocul său este plin de saliva, iar pasărea are o mimică extaziată. După circa 30 de minute, corbul îşi revine, se scutură de furnici, se îmbăiază şi zboară relaxat. Cercetătorii bănuiesc că acidul formic eliberat de furnicile muribunde creează corbului o stare de euforie.” Păi şi mie îmi place şpriţul!

Iar am scris mult. Da’ aţi înţeles de ce aş vrea să fiu cioară. Mbine, pe mine mă ajută şi culoarea.

„Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;”