„Știți Îngerii lui Rafael Sanzio? Sigur ați văzut pictura. Doi îngerași grăsunei, bucălați și cârlionțați? Las’ că pun eu poza. Deci, așa arătam noi doi, de-o vârstă, îndesați și crețulini, doar că eu eram ceva mai neagră decât el, ca de obicei, dar așa e și în pictură. Și doar arătam a îngerași.
Ne știam practic de când burta maică-mii se întâlnea cu burta maică-sii pe aleea dintre blocurile noastre. Eu sunt totuși mai mare, m-am născut cu 28 de zile mai devreme decât el, ziua mea venea prima. Cel mai bun prieten din copilăria mea era Răzvan. Ei, hai, doar nu-l simpatizați deja? Știu ca suna dulcel ce am scris, dar aveți răbdare.
Părinții noștri erau prieteni de familie. Adică se întâlneau și se distrau cum se distrau părinții în vremea comunismului, când la unii acasă, când la ăilalți, trăgeau de câte o sticlă de vin adusă de pe la țară și de câteva cornulețe cu rahat. Vorbeau tare și râdeau chiar și la telejurnal, când tonurile vocilor erau totuși mai apăsate, ceea ce nouă ne era de un real folos pentru că ne vedeam liniștiți de treabă. Eu și Răzvan eram de fapt doi draci care se cafteau tot timpul. Ei, hai, nu tot timpul, prima jumătate de oră ne jucam frumos, coalizam împotriva lumii întregi și aruncam de la balcon cu tot ce ne pica în mâini. Încingeam un fel de Angry Birds de la balcon de răsunau înjurăturile de pe alee până la casele din spatele blocurilor. Zvâââââârrlll cartoful!, zvââââârrrrrl ceapa!, zvâââârrrrl punga cu apa! Angry Cartof, Angry Ceapă și Angry Orice. Apoi ne băteam. Nu mai știu de la ce ne luam, dar bătăi ca ale noastre eu n-am mai văzut între copii. Ne smulgeam cârlionții unul altuia, ne zgâriam, ne mușcam, ne cotonogeam cu mâini, picioare, ne căram pumni până urlam amândoi de durere. Serile cultural-bahice ale parintilor noștri se sfârșeau întotdeauna la fel, cu orăcăieli și chirăieli dinspre dormitor, ne smulgeau efectiv unul de pe altul și amândoi aveam zgârieturi sângeroase pe moacele ude de lacrimi de durere. Am mâncat la bătaie de la ăsta!! Atunci am învățat eu să dau, tată!! Dai, nu te fâstâcești! O încasezi? Dai! N-o încasezi? Dai! că oricum o încasezi la un moment dat. Viața-i dură! Dar, altfel, cei mai buni prieteni!
Într-o minunată seară, cei 4 magnifici, gașca noastră de băieți, adică eu, Răzvan, Cătălin de la 1 si Răducu, ne-am hotărât sa plecam de acasă. Aveam cam 6-7 ani. Am uitat să vă spun, mai aveam doi în banda noastră de caftagii, doar că ei nu erau așa smuciți ca noi. Nu ne băteam cu ei, noi doar unul cu altul aveam ce aveam, dar nu-i amestecam. În fine, cum ziceam, ne-am hotărât că a venit vremea să ne luam zborul din casele parintilor noștri. Ajunseserăm la vârsta la care consideram că suntem îndeajuns de maturi încât să ne luăm viețile în propriile mâini, să plecăm în lume şi gata! Ce? Că am fugit de acasă cu 3 băieți? Păi credeți că eu mă credeam altceva? Sau că ei mă credeau altceva? Eram băieți şi prieteni buni, se poate? Şi nici nu era prima dată când fugeam cu un băiat, da? Mai fugisem la plajă cu unul, dar asta e alta poveste. Doamne! Şi acum sunt de 19 ani cu Codet. Orișicât, dacă auziți într-o zi de mine ca am sărit gardu’ si-am fugit cu unu’, să nu v-aud cu stupoarea, că mă supăr. Acum se consideră că știți bine ce element sunt. Mbooon, cum ziceam, am plecat hotărâți toţi 4 pe Călărași (care atunci era în construcție) către Barieră (o intersecție veche din Brăila). Nu știu de ce semnifica Bariera limita unde ne consideram scăpați de părinţi. Poate pentru că se numește barieră? Noapte, niiimeni pe stradă, vă jur, înfricoşător, şi acum mai visez noaptea strada aia pustie şi neagră, liniștea aia încremenită. Noi nu cedam, ne țineam drumul. Nu știu ce se întâmpla când ajungeam la Barieră, probabil ne opream şi ne întrebam „Şi acum?”. N-o să aflăm. Ne-au ajuns părinții din urmă, se formase deja un comitet de căutare a fugarilor, adică 4 familii de părinți plus câțiva vecini săritori. Şi-a luat fiecare familie plodul şi până acasă numa’ într-o bătaie ne-au ținut. Din când în când mai făceau schimb de copii, ca să nu li se facă milă. Răsuna aleea aia de niște zbierete, chirăieli, aoleuri şi de vocile dezmierdătoare ale părinţilor „Paştele mă-tii de copil!”, „’zzzda mă-tii, ți-arăt io” şi „Moaș’ta pă gheață de copchil!” (ăsta cu moaș’ta era tata, înjurătură marcă înregistrată). Ne-au băgat mințile-n cap, nu ne-a mai ars de fugit.
Apoi Răzvan s-a mutat. Vorbeam la telefon și ne vedeam din când în când duminica. Dar tot prieteni eram. Odată sor’mea mi-a încălzit mâncarea și a fugit la școală. Doar că a uitat să oprească aragazul. Nu știu cum a reușit, v-am zis că făcea totul perfect. Poate a fost un test pentru mine. Când am văzut fum, m-am mobilizat imediat ca un adevărat pompier. Adică mi-am pus ochelarii de soare, am intrat în bucătărie să verific sursa și apoi pe cine era să sun, ce număr de telefon știam eu? L-am sunat pe Răzvan. Noroc că l-a auzit maica-sa pe ăsta cum își dădea el cu părerea prin telefon despre fumul din bucătăria mea, că el mereu avea păreri. Așa am scăpat de un incendiu devastator la blocul 1 PP. Asta ne mai lipsea, că în rest aveam de toate.
Acu’ vă zic sincer, nu l-am mai văzut de foarte mulți ani, dar știu de el de la mama. Nu e violent, ba dimpotrivă. Nici eu nu sunt violentă. Dimpotrivă şi eu. Deci violenta era o chestie personală, presupun. Așa că zău că nu sunt sigură dacă n-am ajunge cumva tot la bătaie din aia cu gheraieli şi cotonoage şi am fi de mai mare rasul la vârsta asta. Și unde mai pui că acum există telefoane mobile şi youtube. Ne află draq tot mapamondu’. Nu știu ce să zic. Mă mai gândesc…”
Asta scriam eu pe 29.09.2015. Şi ziceam că mă mai gândesc. M-am gândit, pesemne că nu prea mult, şi ne-am văzut. Ce să mai zic… Ultima oară aproape că am fost daţi afară din Bamboo. Răzvan şi fii-mea aveau nişte funde imense pe cap, iar eu, cu o mândreţe de căciula de Moş pe cap, le făceam poze cu telefonul. Vă imaginaţi cum arătam toţi 3? Am pus şi noi produsele la loc pe rafturi şi ne-am cărat. Oh, boy! Maaama, ia uite la Răzvan!! Iar mă bagă în belele!!!! Maaamaaaa….
Leave a Reply